Moștenirea cu datorii: răspundeți doar cu bunurile moștenite?

Moștenitorii legali și cei care primesc prin testament toată moștenirea sau o fracțiune din ea răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din moștenire, proporțional cu cota fiecăruia. Cu alte cuvinte, dacă datoriile sunt mai mari decât bunurile, diferența nu se plătește din averea personală a moștenitorului.

Datoriile se împart, ca regulă, între moștenitori după cota fiecăruia. Există excepții — de exemplu, datoria garantată cu o ipotecă: moștenitorul care primește bunul ipotecat răspunde pentru toată datoria, dar numai în limita valorii acelui bun.

Legatarul care primește doar un bun anume (legatar cu titlu particular) nu suportă, de regulă, datoriile moștenirii, cu excepțiile prevăzute de lege.

Moștenitorii, creditorii și orice persoană interesată pot cere notarului să dispună un inventar al bunurilor din moștenire; cheltuielile sunt în sarcina moștenirii. Inventarul cuprinde bunurile, o evaluare provizorie a lor și mențiuni despre datorii. Dacă cineva se opune, inventarul îl dispune instanța de la locul deschiderii moștenirii.

Dacă ați cerut inventarul înainte să acceptați sau să renunțați, termenul de opțiune nu se împlinește mai devreme de două luni de la data la care vi se comunică procesul-verbal de inventariere. Pe durata inventarului nu sunteți considerat moștenitor, dacă nu ați acceptat deja.

Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire. Renunțarea se face printr-o declarație autentică, la orice notar (sau la un consulat al României, dacă sunteți în străinătate), și se înscrie în registrul național notarial. Cine renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor, iar partea lui trece la ceilalți moștenitori sau la cei de rândul următor.

Renunțarea poate fi revocată în cadrul termenului de un an, dacă între timp moștenirea nu a fost acceptată de cei care ar lua partea renunțătorului.

Atenție: dacă renunțați, renunțați și la bunuri, nu doar la datorii. Iar renunțarea „în favoarea” unui anumit moștenitor sau în schimbul unei sume de bani valorează, de fapt, acceptare.

Dreptul de a accepta sau de a renunța se exercită, ca regulă, în termen de un an de la deces. Cine știa de moștenire și nu a acceptat în acest termen este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat.

Acceptarea poate fi și tacită: de exemplu, vânzarea unor bunuri din moștenire sau folosirea lor ca proprietar poate valora acceptare. Actele de conservare și de administrare provizorie (de exemplu, o reparație urgentă) nu valorează, de regulă, acceptare. Dacă vă gândiți să renunțați, discutați cu un avocat înainte să folosiți bunurile defunctului.

Moștenitorul care, cu rea-credință, sustrage sau ascunde bunuri din moștenire (sau ascunde o donație primită care trebuia raportată) este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă renunțase. El nu are niciun drept asupra bunurilor ascunse și plătește datoriile moștenirii proporțional cu cota sa, inclusiv cu bunurile proprii.

Înainte de partaj, creditorii defunctului pot cere să fie plătiți din bunurile moștenirii aflate încă în indiviziune și pot porni executarea silită asupra lor. Din bunurile moștenirii, creditorii defunctului sunt plătiți cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului.

Invers, dacă moștenitorul are el însuși datorii și renunță la moștenire ca să-și fraudeze creditorii, aceștia pot cere instanței revocarea renunțării, în 3 luni de când au aflat de ea.

Dacă nu există moștenitori sau toți au renunțat, moștenirea este vacantă și revine comunei, orașului sau municipiului unde se aflau bunurile. Acestea suportă datoriile moștenirii numai în limita valorii bunurilor.

• certificatul de deces și actele de stare civilă care arată legătura de rudenie;
• scrisorile primite de la bănci, executori sau alți creditori;
• ce știți despre bunurile defunctului: imobile (extras de carte funciară), conturi, mașini;
• testamentul, dacă există;
• orice act făcut deja la notar (inventar, acceptare, renunțare) și data lui.