Contractul de întreținere: casa dată în schimbul îngrijirii

Prin contractul de întreținere, o parte se obligă să îi asigure celeilalte (sau unei alte persoane) tot ce îi trebuie pentru întreținere și îngrijire, pentru o anumită durată. Dacă în contract nu s-a prevăzut durata sau s-a scris doar că întreținerea este „pe viață”, ea se datorează toată viața celui întreținut.

De regulă, cel întreținut transmite în schimb un bun — cel mai des, casa sau apartamentul. Contractul se încheie în formă autentică, la notar, sub sancțiunea nulității absolute.

Prestațiile se stabilesc echitabil, ținând seama de valoarea bunului transmis și de condiția socială anterioară a celui întreținut. Legea arată în special:

• hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj;
• folosința unei locuințe corespunzătoare;
• îngrijirile și cheltuielile necesare în caz de boală;
• înmormântarea, când întreținerea este pe viață sau persoana întreținută moare în timpul contractului.

Întreținerea se datorează în aceeași măsură chiar dacă, între timp, casa a pierit sau și-a pierdut din valoare, dintr-o cauză de care cel întreținut nu răspunde. O clauză prin care cel întreținut s-ar obliga să presteze el servicii este considerată nescrisă. Drepturile celui întreținut nu pot fi cedate altcuiva și nu pot fi urmărite de creditori.

Cel care asigură întreținerea nu se poate elibera oferind înapoi casa: rămâne obligat până la decesul persoanei întreținute, oricât de împovărătoare ar deveni îngrijirea. Pentru garantarea obligației, legea trimite la regulile ipotecii legale de la vânzare.

Contractul nu produce niciun efect dacă persoana întreținută suferea, la data încheierii lui, de o boală din cauza căreia a murit în cel mult 30 de zile. Regula vine de la renta viageră, iar Codul civil o aplică și contractului de întreținere.

Dacă cel care trebuia să asigure întreținerea nu o face fără justificare, sau dacă purtarea uneia dintre părți face imposibilă continuarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea (desființarea) contractului. Rezoluțiunea poate fi pronunțată doar de instanță; o clauză contrară este considerată nescrisă.

Oferta de întreținere făcută de debitor după ce s-a introdus acțiunea nu mai poate împiedica rezoluțiunea. Debitorul vinovat nu poate cere înapoi contravaloarea întreținerii deja prestate. Dreptul la acțiunea în rezoluțiune se transmite moștenitorilor.

Dacă îngrijirea în natură nu mai poate continua din motive obiective sau dacă cel care o asigura moare și părțile nu se înțeleg, instanța poate înlocui întreținerea, chiar și temporar, cu o sumă de bani. Pentru aceste motive nu se poate cere rezoluțiunea contractului.

Dacă imposibilitatea este din vina uneia dintre părți, instanța majorează sau micșorează suma în consecință.

Dacă bunul a fost transmis unui copil, unui alt descendent, unui părinte sau soțului în schimbul întreținerii pe viață, legea prezumă, până la proba contrară, că a fost de fapt o donație — prezumție de care se pot folosi la moștenire ceilalți descendenți, părinții și soțul supraviețuitor care nu au consimțit la act. Despre efectele donației la moștenire, citiți articolul nostru despre donația către copii.

Contractul poate fi revocat și în folosul persoanelor cărora cel întreținut le datora alimente (de exemplu, un copil minor), dacă prin contract el a rămas fără mijloacele necesare.

• contractul de întreținere sau proiectul lui;
• actul de proprietate și extrasul de carte funciară ale casei;
• dovezile întreținerii prestate sau neprestate (martori, chitanțe, mesaje, acte medicale);
• actele de stare civilă ale părților și ale moștenitorilor;
• eventualele notificări trimise celeilalte părți.