Cine rămâne în casă după divorț: locuința familiei

Locuința familiei este locuința comună a soților sau, dacă nu au una comună, locuința soțului la care se află copiii. Oricare dintre soți poate cere notarea ei în cartea funciară ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietar.

Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți — chiar dacă este singurul proprietar — nu poate vinde locuința familiei, nu o poate ipoteca și nu poate încheia acte care să îi afecteze folosința (de exemplu, să o închirieze altcuiva). Nici bunurile care mobilează locuința nu pot fi scoase din casă sau înstrăinate fără acordul scris al celuilalt.

Dacă acordul este refuzat fără un motiv legitim, soțul interesat poate cere instanței de tutelă să autorizeze actul. Soțul care nu și-a dat acordul poate cere anularea actului în termen de un an de când a aflat de el, dar nu mai târziu de un an de la încetarea regimului matrimonial.

Dacă locuința nu a fost notată în cartea funciară ca locuință a familiei, soțul care nu și-a dat acordul nu mai poate cere anularea vânzării, ci doar despăgubiri de la celălalt soț — cu excepția cazului în care cumpărătorul a știut, pe altă cale, că era locuința familiei. Notarea este o protecție simplă, pe care o puteți cere la biroul de cadastru și publicitate imobiliară.

Dacă familia locuiește cu chirie, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă doar unul dintre ei a semnat contractul sau contractul a fost încheiat înainte de căsătorie.

La desfacerea căsătoriei, dacă locuința nu poate fi folosită de amândoi și soții nu se înțeleg, instanța poate atribui beneficiul locuinței unuia dintre ei. Regula se aplică locuinței închiriate și celei care este proprietatea comună a soților. Instanța ține seama, în această ordine, de:

• interesul superior al copiilor minori;
• culpa în desfacerea căsătoriei;
• posibilitățile locative proprii ale fiecăruia dintre foștii soți.

Când locuința este bun comun, atribuirea produce efecte până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. Înalta Curte a stabilit în 2024 că cererea de atribuire poate fi făcută chiar dacă nu există încă un proces de partaj pentru acea locuință.

Soțul căruia i s-a atribuit locuința trebuie să îi plătească celuilalt o indemnizație pentru cheltuielile de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a celui care pleacă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate scădea, la partaj, din partea celui care a primit locuința. La locuința închiriată, proprietarul este citat în proces.

Procesul de divorț poate dura. Pe tot timpul lui, instanța poate lua, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii privind folosirea locuinței familiei, locuința copiilor minori, pensia de întreținere și alocația copiilor. Măsurile sunt provizorii și rămân valabile, de regulă, până la soluționarea procesului.

Dacă există violență în familie, nu așteptați procesul de divorț: ordinul de protecție poate dispune rapid evacuarea temporară a agresorului din locuință, chiar dacă el este proprietarul.

Regulile de atribuire de mai sus privesc locuința închiriată și cea comună. Când locuința este bun propriu al unui singur soț (de exemplu, moștenită sau primită prin donație), după divorț celălalt soț nu are, de regulă, un drept propriu de a rămâne în ea; măsurile privind copiii minori se discută separat.

• actul de proprietate sau contractul de închiriere al locuinței și extrasul de carte funciară;
• certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor;
• dovezi despre cine a plătit locuința și când a fost cumpărată (înainte sau în timpul căsătoriei);
• informații despre alte locuințe pe care le-ar putea folosi fiecare dintre soți;
• dacă e cazul, dovezi ale violenței (certificate medicale, sesizări la poliție, mesaje).