Copilul mic (sub 3 ani) după divorț: cu cine locuiește și ce verifică instanța

Codul civil nu dă prioritate niciunuia dintre părinți după sex sau după vârsta copilului. Autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți și, după divorț, revine ca regulă în comun ambilor, chiar dacă copilul este foarte mic.

Locuința copilului se stabilește prin înțelegerea părinților sau, dacă nu se înțeleg ori înțelegerea lor nu este în interesul copilului, de instanță: la părintele cu care copilul locuiește în mod statornic; dacă a locuit cu amândoi până la divorț, la unul dintre ei, după interesul său superior.

Faptul că, la vârste mici, de copil s-a ocupat zi de zi mai ales unul dintre părinți contează ca fapt — nu ca regulă de drept. Instanța îl analizează alături de celelalte criterii.

Criteriul este interesul superior al copilului. Legea privind protecția drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004) spune că, pentru a-l determina, se au în vedere cel puțin:

• nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenență la o familie — la un copil mic, rutina, îngrijirea zilnică și stabilitatea cântăresc mult;
• opinia copilului, în funcție de vârstă și maturitate — la sub 3 ani, de regulă nu poate fi exprimată, așa că restul criteriilor devin hotărâtoare;
• istoricul copilului, cu atenție specială la abuz, neglijare, violență sau înstrăinare părintească și la riscurile viitoare;
• capacitatea fiecărui părinte de a răspunde nevoilor concrete ale copilului;
• menținerea relațiilor cu persoanele de care copilul este atașat (inclusiv bunici, frați).

Instanța hotărăște asupra copilului odată cu divorțul, ținând seama de interesul lui superior, de concluziile raportului de anchetă psihosocială și de înțelegerea părinților, pe care îi ascultă. Ancheta privește condițiile de locuit, programul fiecărui părinte, cine se ocupă efectiv de copil și sprijinul din familie.

Ascultarea copilului este obligatorie de la 10 ani; un copil mai mic poate fi ascultat doar dacă instanța consideră necesar. La un copil sub 3 ani, ascultarea nu are, practic, loc, de aceea ancheta și probele despre îngrijirea de zi cu zi au un rol important.

Părintele separat are dreptul la legături personale cu copilul, indiferent de vârsta acestuia. Dacă părinții nu se înțeleg, instanța stabilește programul în funcție de vârsta copilului, de nevoile lui de îngrijire și educare, de intensitatea legăturii afective cu părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia, de existența unei situații de înstrăinare părintească și de alte aspecte relevante.

Legea enumeră mai multe forme: întâlniri, vizite la domiciliul copilului, găzduirea copilului pe o perioadă determinată (cu sau fără supraveghere), întâlniri într-un loc neutru, corespondență și alte forme de comunicare, precum și transmiterea de informații și fotografii despre copil către celălalt părinte.

La copiii foarte mici, alegerea între vizite scurte și găzduire peste noapte, frecvența întâlnirilor și o eventuală creștere treptată a programului țin de aprecierea instanței în fiecare caz; legea nu fixează un program-tip pe vârste.

Părintele la care locuiește copilul are obligația legală de a sprijini legătura copilului cu celălalt părinte. Instanța stabilește și cine duce și aduce copilul la începutul și la sfârșitul programului.

Măsurile privind copilul nu sunt definitive: dacă împrejurările se schimbă, instanța le poate modifica la cererea oricărui părinte. Situațiile pe care legea le pune în mod expres în discuție la stabilirea interesului copilului sunt abuzul, neglijarea, violența și înstrăinarea părintească.

Dacă un părinte împiedică sau afectează negativ legăturile copilului cu celălalt părinte, serviciul public de asistență socială poate dispune, la cererea oricărui părinte, monitorizarea relațiilor personale pentru până la 6 luni, iar celălalt părinte se poate adresa instanței pentru modificarea măsurilor. Instanța poate stabili și penalități pe zi de întârziere pentru cel care nu respectă locuința copilului sau programul.

• certificatul de naștere al copilului și actele de identitate ale părinților;
• dovezi despre locuință (act de proprietate sau contract de închiriere) și despre condițiile din ea;
• dovezi despre programul de lucru al fiecărui părinte și despre cine îl ajută cu copilul (bunici, bonă, creșă);
• documente medicale ale copilului (fișa de la medicul de familie, vaccinări) și dovezi despre cine îl duce la medic sau la creșă;
• eventuale mesaje sau alte dovezi privind înțelegerile dintre părinți despre copil;
• dacă e cazul, dovezi privind violența în familie (plângeri, certificate medico-legale, ordin de protecție).